Julian Assange in Rap News. Wicked!

I wish he had rapped a bit too. But this was pretty cool nonetheless.

Join the Quest for Truth. A call for interviewees in climate change research

Hey everyone!

I'm studying Sociology at City University in London, and as part of my 3rd year dissertation I've decided to try to understand more about people's interactions with science. In particular, I am focusing on what I call "the quest for truth". I define it as

the incessant, sometimes obsessive, pursuit of objective truth in relation to a contentious public debate. I am particularly interested in the issue of climate change.

For this, I am looking for people who have been on a quest for truth, or who are in the middle of it right now.

What do I have to do?

If you are or have been on a quest for truth, I would love to interview you, so that we can all understand this process better, and that maybe we can learn something useful.

More explicitly, the official criteria are:

• you are informed about the debate in climate change
• you proactively seek information about climate change, as opposed to occasionally engaging with the media or social circles
• you have ‘changed camps’ at least once (e.g. from not believing to believing, from ‘we need to act now’ to ‘things will work themselves out’, etc.) OR
• you are either indecisive or still doubting your position

Respondents will have access to the final research text once it's finalized. This will be my way of saying thank you.

But what exactly is this quest for truth?

I think that many people go through a process like this at least once. At least once we become so curious, so infuriated or so confused with an issue that we just have to 'get to the bottom of it'.

And then we start to dig: the more layers we uncover the surer we are we know too little. And the more confused we get, the more we dig.

News articles and television quickly prove insufficient for our informational needs, and books start to contradict each other, while scientific papers seem to wonder off in their own world. We find ourselves in the middle of bitter disputes over who is wrong and who is right; we find it quite curious that it is only us who haven't realised it's a 'fabricated' debate, that 'they' are merely obscuring the 'well-known' facts.

Funnily enough, then we start to find others who seem to be on the same journey - from overtly confused politicians to reporters who retract their statements to friends who identify with our journey. We uncover scandals, accusations, and fabrications. The more we read proselytizing between the lines the surer we are it's important to understand 'the truth'.


Of course, the quest for truth can be much easier: read the facts, adopt an informed opinion, done.
I did this myself when I was arduously researching the Church of Scientology. Much of the things I read confirmed my opinion, and there was such a small incentive to trust the others that it was a very easy decision to make.

I am not at all implying that I did the right thing, nor, generally, that there is a 'right' way to go on the quest for truth. In fact, I would do many things differently now.

But I am interested in the complicated journeys, in the ones which feel like bottomless rabbit holes, which make you sink deeper the more you struggle, like moving sands. Not only because they are longer and richer in valuable lived experience, but also because they are increasingly an integral part of our societies.



What kind of truths?

From 9/11 to Israel / Palestine, to how money 'really' work, to darwinian evolutionism, to whether humans are 'naturally' monogamous or not, to water flouridation, and not least to climate change, we seem to be engaging in more and more of these debates.


But people have been doing this all the time!

Of course, people have been debating since time immemorial. But now the sheer amount of information we have access to can truly make it a daunting task (a bit like Where's Wally); the media can influence us to a huge degree; the sciences are losing their golden polish of authority; politics is everywhere; and the potential consequences of many of these issues are overwhelming.

Not to mention that this process hasn't been studied nearly enough!


So don't wait any longer, contact me at mihai-george.chira.1 [at] city.ac.uk , or leave a comment to this post.

Also please send this page to anyone you think might have been on a quest for truth, especially in climate change. We all know people like this, and they ought to be put forward. And please share this article on Facebook and Twitter.


Much appreciated!

Shocking quote of the day: black men and education

"The relationship between ethnicity, literacy and numeracy is very strong and specific cases extremely negative; for example, being Black and male appears to have a greater impact on levels of numeracy than having a learning disability."

from EHRC.

At least I'm learning interesting things in my Race and Racism course.

ActionScript: the htmlText, CSS and embedded fonts fiesta

Actionscript is usually great for simple font embedding and rendering purposes. Use the text property of a TextField with an embedded font and a TextFormat, and it works great. If, however, you want to get all ninja and use htmlText with CSS with embedded fonts, you're in for a bumpy ride.

Firstly, you may experience the unnerving phenomenon of text not appearing at all, as soon as you set the embedFonts property to true on the TextFormat object. Fear not, for Flash nuisances are easily tweakable. Check your css file and wherever you have more than one font enumerated in the 'font-family' property, just make it one single font name: the font you embedded. In the article linked above, adobe mention:

If using CSS styles to set fonts for TextFields, set the font-family CSS property to the name of the embedded font. The font-family property must contain a single name and not a list of names if you want to specify an embedded font.

What this might do for you is to show regular text, but completely omit formatted text (bold or italic), or simply replace it with unformatted text. If that happens, you have probably not embedded all the font faces. Read this article to find out how to embed all versions of a font (regular, bold, italic and bold-italic) within the same font family. If your embedded font already has these formatting inside the font file, try these tricks. If you're using the Flash IDE, it should be really similar. This forum thread might help.

The next problem which is very likely to occur is for the font to look aliased (i.e. blurry, hard to read). The solution is simply to create a TextFormat object with the font defined in the CSS style and assign it to the defaultTextFormat property of the TextField. Makes sense, right? No! I found this after considerable digging. Let me know if it works for you too.


Update:
if you're using multiple SWFs or RSLs and have issues with fonts, check out Alex's great post about that.

Work needs to be questioned

As part of researching issues around poverty for an essay at university, I have conducted 3 online interviews and 2 offline ones, plus a focus group with 9 participants (all members of my extended family).

The questions I asked are these:

• What do you think is the cause(s) of poverty in the world?
• What do you think are the obstacles to eliminating poverty?

A number of interesting answers surfaced, which I will probably discuss at another time. What I wish to point out at this time is one thing which was not mentioned: working, or the institution of wage-labour. The assumption appeared to be that it is a constant of life, a given, or at least that any attempt at altering it is incomprehensibly futile.

Black (1985) makes a strong statement (at times too strong) about the negative impacts of work and imagines an alternative, ludic world in his The Abolition of Work. I will argue that an essential omission from his discussion is poverty.

Novak (1988) convincingly argues that poverty is endemic to capitalism. In feudalism, people would usually be in the possession of the means through which they produced the food and other necessities. They owned the tools and the animals with which they worked the land. Subservience to the feudal master meant that they payed taxes and levies from the surplus they produced (and sometimes way above that). Nevertheless, Novak emphasizes that these people were more in control of the means of survival than are most workers today.

--to be continued--

Flex 3 ProgressBar in polled mode stops working when it reaches 100%

The ProgressBar component in Flex 3 (I am using SDK 3.4.1.10084 ) has 3 modes of operation: event, polled and manual. For a project I chose to use the polled mode to display the upload progress of multiple files using two ProgressBar components: one for individual files, and one for the overall progress.

The problem was that while the overall progress bar worked correctly, the individual file progress bar completely stopped working when the first file finished uploading. I checked the numbers, and they were fine, so the problem had to lie with the component.

The explanation is that the timer used to update the progress bar is stopped once the bytesLoaded property equals bytesTotal. Adobe will most surely call this a feature, as it saves resources for most use cases, when the progress bar is used to track a single operation at a time. However, in my case it turned out to be a bug, since I needed to track multiple operations. Had I been aware of it, I would probably have engineered my code to use the event or manual mode. But Adobe have either not documented this, or have hidden it very cleverly.

The solution in my case was either to prevent the timer from stopping or to restart it after the progress reached 100%. I did not want to keep it going indefinitely, as that would have cause the kind of resource leak which Adobe tried to prevent. So I looked in the ProgressBar class for instances where the timer was restarted, and it seemed that the best way to force a restart would be to toggle the mode property itself when a file finished uploading:

this.currentFileProgressBar.mode = ProgressBarMode.MANUAL;

this.currentFileProgressBar.mode = ProgressBarMode.POLLED;

There would have been other alternatives, of course, but this worked best in my project.

One of the alternatives is to use the BetterProgressBar component in the CleverPlatypus framework, which simply adds a value setter to the progress bar, as you would expect it to have anyway.

Ce aş face diferit în Şincai

Acum sunt în Londra, învat Sociologie în anul 2 la City University şi lucrez ca programator pentru a mă întreţine. Am terminat Şincaiul în B, diriginte Boroica.

Un exerciţiu interesant pentru mine a fost să îmi imaginez ce aş face diferit în Şincai dacă aş avea ocazia să încep din nou liceul. Întreg articolul este structurat în jurul acestei liste, iar dorinţa este ca descrierea fiecărei acţiuni să scoată în evidenţă o anumită caracteristică a Şincaiului.

Ce nu vă pot garanta este că Şincaiul meu are vreo legătură cu experienţa voastră. Sora mea, care acum are 29 de ani şi a terminat la Lucaciu, se simţea bătrână când vedea generaţia cu 7 ani mai tânără decât a ei. Eu m-am simţit bătrân în clasa a XII-a când i-am văzut pe cei de-a IX-a. Fără să intru în detalii, îmi era limpede că valorile (pe care abia începeam să le disting) care mi-au ghidat generaţia sunt ostentativ puse la încercare de un nou val de elevi care acum mă trimite imediat cu gândul la post-modernism. Aşadar, vă rog să fiţi suspicioşi la ce vă transmit.

[Aş profita mai mult de profesori. Mi-aş găsi un mentor]
Profesorii sunt una dintre cel mai puţin utilizate resurse din Şincai. Nu am să rezolv acest aparent paradox prin referinţă la cunoştinţele enciclopedice deţinute de majoritatea profesorilor din Şincai, şi nici prin scoaterea în evidenţă a gradului ridicat de profesionalism cu care dascălii noştri ne instruiesc - în parte pentru că acestea variază larg, dar mai ales pentru că sunt secundare cauzei pe care o găsesc esenţială. Uitându-mă înapoi îmi dau seama că lucrul cel mai important pe care l-am preluat de la (anumiţi) profesori nu sunt informaţiile concrete (deşi gramatica limbii engleze încă mă bântuie, integralele şi derivatele au încetat demult să îmi neliniştească somnul). Ce rămâne în mine după aceşti ani sunt perspective, metode, paradigme, atitudini, modele situaţionale, inspiraţie. Mi-am rafinat definiţia corectitudinii în urma lecţiilor lui Boroica; am fost iniţiat în arta comediei stand-up în orele lui Moga; am inceput să mă gândesc mai concret la viitor când scriam gândurile bune în orele lui Breban; am inţeles că am dat importanţă diligenţei cu care făceam flotări deoarece lui Cristea i se părea esenţială metoda; am reuşit să schiţez caracteristicile unui lider carismatic în orele lui Pop V.; mi-am scăldat picioarele într-un ocean al dezbaterilor şi am inteles că pot - şi mai apoi că am datoria - să iau o poziţie faţă de toate marile dezbateri din societate în timp ce discutam cu Moga despre rolul religiei în secolul XXI sau despre interacţiunea dintre erudiţie şi împlinire personală. Profesorii în general pot - şi au datoria - să fie mentori pentru elevii pe care îi formează. Împărtăşesc părerea lui Malcolm Gladwell - şcoala, departe de a-ţi da un bagaj considerabil de cunoştinte pe care să le foloseşti ulterior în viaţă, iţi dă mai degrabă o încredere semi-fondată în abilităţile tale, care fără îndoială deschide mai multe uşi mai târziu. Aşadar, în loc să vă uitaţi la profesori ca la nişte maşini al căror rol e să vă spună lecţia din manual cu voce tare, încercaţi să îi vedeţi ca mentori. Şi dacă psihologia ne-a învăţat ceva, este că oamenii încearcă în mod continuu să se ridice la nivelul aşteptărilor celorlalţi. Va merita.


[Aş învăţa mai multă materie - dar nu neaparat materia scolară. Iar prin negare, aş fi mai puţin şmecher]
Când enumeram efectele şcolii asupra caracterului nostru, am omis în mod deliberat şmecheria, din două motive: unu, pentru că ne este în mare parte caracteristică şi doi pentru că am o viziune ambivalentă asupra eticii şmecherului. Şmecherul, înainte de a îndoi regulile în favoarea lui, activitate care necesită consum energetic, încearcă întâi să se prelingă printre pereţii subţiri lăsaţi de spaţiile nebuloase dintre reguli şi să exploateze aceste zone. Învăţăm să fim şmecheri în familie întâi, şi apoi continuăm să ne perfecţionăm în liceu: inventăm motive pentru care ar trebui să fim scuzaţi de la regimul aplicat întregii clase, sau amplificăm cauze reale la dimensiuni epopeice pentru a sensibiliza actori importanţi în favoarea noastră (de exemplu, eu am folosit olimpiada); cerem frumos să facem referate pentru a umfla notele înainte de sfârşitul semestrului; copiem tema înainte să intre profesorul în clasă; ridicăm mâna la începutul anului la întrebările cele mai simple ca să ne tina minte profesorul drept activi la ore; şi câte şi mai câte. Iar pe voi vă rog să mă scuzaţi dacă vi se par hilare strategiile noastre de modă veche. Suntem doar şmecherii din 2006.
Clasa noastră a fost o clasă plină de şmecheri. Motivul principal este că am avut olimpici cu sacii. La matematică, la chimie, la fizică, la engleză, etc. În această situaţie profesorii se purtau cu noi cu mănuşi; ne cam lăsau în pace. Deşi recunoscător în timpul liceului, acest lucru mă nemulţumeste nespus acum. Îmi pare rău ca am privit învăţatul ca pe o povară de care mă debarasam când aveam ocazia. Şi, în mod natural, am ajuns să ştiu doar atât de mult la fiecare materie pentru a nu trece drept ignorant. Sunt multe motive pe care le pot invoca, însă e tardiv pentru mine - dar pentru voi nu.
Aşadar, aş învăţa mai mult - la istorie, la filozofie, la geografie, la germană, la biologie. Observaţi omisiunile importante: matematica, româna, chimia. Singura materie la care am invăţat mai mult decât cerea programa şcolară e informatica - şi bine mi-a prins. Aş fi foarte bucuros să scriu un întreg eseu despre beneficiile fiecărei materii menţionate, dar spaţiul nu îmi permite. Aşa că voi lăsa la latitudinea voastră găsirea motivelor şi vă voi sfătui să vă alegeţi măcar o materie la care să învăţati şi să citiţi mult mai mult decât cere manualul. Pentru mine cel mai mare gol este istoria. Pentru voi?
Concluzionând asupra eticii şmecherului, voi menţiona doar că mă nemulţmeste prin egoismul necesar, dar mă încurajează prin metoda inovatoare. Şmecheria e legată strâns de increderea în sine, de negociere, de tatonarea limitelor, de customizarea condiţiilor date în beneficiul nostru. Mă încurajează pentru că rezolvarea majorităţii problemelor sociale necesită un anumit grad de îndrăzneală şmecheră (şi spun asta în modul cel mai pozitiv), de încredere şi cutezanţă inteligentă. În situaţia din Israel şi Palestina, de exemplu, care mă interesează în mod special, această şmecherie invăţata în scoală poate fi un ingredient esenţial al liderilor care contribuie la soluţionarea conflictului. În dezbaterea dintre agenţie şi structură mă situez destul de clar în prima tabără - cred că societatea este creată, recreată şi întreţinută de acţiunile fiecăruia dintre noi, şi nu invers. Cred, aţadar, că deşi etica şmecherului trebuie depăşită printr-o etică a responsabilităţii, metoda sa este aplicabilă într-o serie largă de situaţii. Cultivaţi-vă, aşadar, şmecheria - dar folosiţi-o inteligent şi etic.


[Aş citi mai mult. Ştiri, filozofie, sociologie şi istorie mai ales. M-aş gândi mai mult la statutul meu de elev]
De când am venit în Londra - şi de fapt cu mult inainte de asta - mi-a devenit dureros de clar că nu am citit nici pe departe cât aş fi vrut. Până acum priveam clasicii cu circumspecţie şi cu o oarecare emotie; 'nu îi voi putea inţelege încă', îmi spuneam. 'Şi, de altfel, nici nu am timp'. Prin clasici eu mă gândesc mai mult la Platon, Descartes sau Weber. Dar nici beletristica nu strică, nici literatura de specialitate. De când am început să citesc am descoperit - într-un proces analog proverbului 'mâncând iţi vine pofta' - o resursă aparent inepuizabilă de întrebări şi dileme care ies la iveală din mine din ce în ce mai vocal. Şi aici revin la şcoală. Dacă vorbiţi frumos cu doamna bibliotecară să îl aducă pe Foucault în câteva copii, veţi vedea că instituţia în care vă aflaţi are istoric legături puternice cu clinicile de psihiatrie şi cu închisorile, cu un sistem de represie şi socializare care a trebuit inventat şi perfecţionat pentru a răspunde nevoilor noului jucător pe scena luptei de putere - statul. Şcoala a obţinut un control foarte eficient (gândiţi-vă doar la raportul numeric dintre elevi şi profesori) asupra corpului vostru în primul rând şi asupra minţii voastre în al doilea. Ieşim prin cealaltă parte a furcilor caudine ale şcolii obişnuiţi să ascultăm de superiori, disciplinaţi, uşor de condus, obişnuiţi cu program fix şi regulat de muncă, bucuroşi de oscioarele pe care ni le aruncă sistemul. Suntem, aşadar, bine pregătiţi să mergem la serviciu. Care 'serviciu', la rândul său, este o invenţie nou-nouţă în istoria societăţii umane. Dar să nu merg prea departe. Ce e important să scot la iveală este că profesorii, deşi poate mulţi nu doresc asta, sunt actori principali în perpetuarea sistemelor sociale prevalente acum. Deşi acest lucru nu este rău în sine, multitudinea problemelor sociale care asteaptă o soluţie nu poate fi eliminată păstrând aceeaşi structură în funcţionare. Iar rolul meu şi al vostru e să aruncăm cu atenţie un şurub în locul potrivit în marea maşinărie şi să facem câte o rotiţă sau două să o ia înapoi.


[Aş profita de colegi mai mult]
Aşa cum Silicon Valley e un musuroi de antreprenori, genii şi finanţatori într-ale tehnologiei, sau cum Academia Nick Bolletieri e fabrică de campioni de tenis, Şincaiul este un butoi de fermentare al spumei spumelor. În mare parte şi mai eficient decât în alte locuri, în Şincai este predominantă meritocraţia. Calitatea oamenilor cu care interacţionaţi este ridicată, atât în ce îi priveşte pe elevi cât şi pe profesori. A profita de acest lucru este esenţial pentru liniştea emoţională subsecventă. Eu am început o firmă în timpul liceului cu un coleg de an, am făcut campanii de reciclare cu colegii de clasă, am înfiinţat un consiliu al elevilor sprijinit de profesori. Farmecul unui loc ca Şincaiul este că ai la îndemână toţi oamenii necesari pentru a face lucrurile să se întâmple.


Concluzia nu este una neprevăzută. În mare, aş profita doar mai mult de lucrurile pe care Şincaiul le are deja. Şi am scris întreg eseul acesta pentru a vă încuraja pe voi să o faceţi. Cred că tot ce trebuie e o masă critică de elevi şi profesori pentru a înclina balanţa către efervescenţa şi atmosfera elitist-constructivă care încă stă latentă în zidurile Şincaiului. Fiecare aniversare este o amintire a acestui lucru.